HEPATITA INFECŢIOASĂ CANINĂ

Hepatită infecţioasă canină (CIA), cunoscută şi sub denumirile de encefalita vulpilor şi boala Rubarth este o boală la nivel mondial, contagioasă la câini cu semne care variază de la o febră uşoară şi congestionarea mucoaselor la depresie severă, leucopenie marcată, şi timpului de coagulare prelungit. De asemenea, este întâlnită la  vulpi, lupi, coiotii, şi urşi. În ultimii ani, boala a devenit mai puţin frecventă în zonele în care se utilizează imunizarea de rutină.

Istoric şi răspândire

În 1929 Green a descris, în SUA, pentru prima dată la vulpi ca fiind  o boală denumită encefalita vulpilor, despre care se ştia că se transmite şi la câini.
În 1947, Rubarth, în Suedia, identifică la câini o boală virotică pe care o denumeşte hepatita infecţioasă a câinelui, căreia îi precizează etiologia virală si la care evidenţiază prezenţa incluziilor specific intranucleare în hepatocite si endoteliile capilare. Mai târziu, în 1949, Siedentopf si Carlson aduc dovezi că cele două boli sunt produse de acelasi virus . 
În România boala a fost descrisă de Surdan si col. în 1956. Boala în prezent este răspândită în toată lumea, producând pagube, în canise, prin mortalitate, cheltuieli cu profilaxia si combaterea.

Etiologie

Agentul etiologic al hepatitei infectioase canine este încadrat în familia Adenoviridae , genul Mastadenovirus. Rezistă destul de mult la temperaturile ridicate (până la o oră la 56 0C ) si este rezistent la solvenţii lipidici. La factorii de mediu obisnuiţi virusul rezistă de la câteva săptămâni până la 6 luni. Este foarte sensibil faţă de acţiunea substanţelor dezinfectante.

Caractere epidemiologice

Receptivitate
Sunt receptivi la infecţia cu CAV-1 câinii, vulpile, lupii, sconcsii,  coioţii si ursii. Se mai pot infecta si alte carnivore, fără însă a exprima clinic boala . CAV-1 nu produce infecţii la om . Receptivitatea maximă la câini este întâlnită la vârste cuprinse între 2 si 6 luni. Incidenţa cea mai mare a bolii este semnalată imediat după înţărcare, probabil si datorită epuizării anticorpilor maternali.
Sursele de infecţie
Sursele primare de infecţie sunt reprezentate de animalele bolnave, animalele convalescente sau cele cu infecţii inaparente, care rămân purtătoare si eliminatoare de virus prin urină până la 9 luni de la trecerea prin boală. 
Sursele secundare de infecţie obisnuite sunt apa, furajele contaminate si îngrijitorii de animale.
Contaminarea
Virusul pătrunde în organism de regulă pe cale digestivă, dar contaminarea se poate realiza si pe cale respiratorie sau transcutanată.
Dinamica epidemiologică
Boala evoluează enzootic, cu difuzibilitate mare în focar . Apariţia bolii este favorizată de sezon, suprapopulare, condiţii deficitare de igienă si alimentatie etc. Este mai frecventă primăvara si
toamna, când intensitatea actiunii factorilor favorizanti este mai mare.

Semne clinice

Perioda de incubatie este aproximativ 1 saptămână (4-9 zile).
Forma supraacută - se întâlneşte mai frecvent la caţei, şi se caracterizeaza prin hemoragii pe mucoase (bucala, intestinală), diaree cu sânge, hemoragii oculare (in camera anterioara a ochiului) şi moarte, uneori fulgeratoare în câteva ore de la declansarea semnelor clinice. 
Forma acută - se întâlneşte la  câinii care supravieţuiesc perioadei supraacute de viremie se observă vomă, dureri abdominale, diaree cu sau fără fecale hemoragice.
Febră (39,5-41,0C), puls si respiraţie accelerate. Febra poate fi tranzitorie sau bifazică, cu pusee la începutul si în cursul bolii. Tonsilita, de obicei asociată cu faringita si laringita, este frecventă.
Tusea si murmurul vezicular înăsprit sunt dovada instalării pneumoniei.
Limforeticulita cervicală este frecvent însoţită de edeme subcutane în regiunea capului, gâtului si anumite porţiuni ale trunchiului. Sensibilitatea abdominală si hepatomegalia sunt usor vizibile în faza acută, la toţi câinii bolnavi. Se mai constată diateza hemoragică manifestată prin petesii, echimoze, hemoragii cu localizări diverse, epistaxis si sângerări care pot surveni, mai ales, după puncţia venoasă.
Icterul este absent în fazele acute ale bolii, dar este prezent la unii câini care supravieţuiesc fazei acute a bolii. Distensia abdominală este cauzată de acumularea în cavitate a fluidelor sero-sanguinolente sau hemoragice. Semnele nervoase, constând în depresie, ataxie, accese sau comă terminală, pot să apară indiferent de timpul scurs de la debutul infecţiei.
În formele necomplicate semnele clinice mai persistă încă 5-7 zile de la îmbunătăţirea stării generale.
Semnele clinice persistă la câinii care prezintă si alte infecţii virale, cum ar fi jigodia, sau la câinii cu hepatită cronică activă. Edemul cornean si uveita anterioară pot fi întâlnite când recuperarea clinică a început si pot fi singurele semne de boală la câinii cu infecţii inaparente.  Câinii cu edem cornean prezintă blefarospasm, fotofobie si scurgeri seroase oculare. 
Pata corneană de regulă începe de la joncţiunea sclerocorneană (zona limbică) si se extinde central. Durerile oculare, prezente pe durata fiecărei faze a bolii, de obicei dispar după opacifierea completă a corneei. Totusi, durerile pot reapărea după dezvoltarea glaucomului si ulcerelor corneene si la palparea globului ocular.
În cazurile necomplicate, limpezirea corneei începe de la limbus si se extinde spre toată zona centrală.

Diagnostic

> Ancheta epidemiologica: - subiecti nevaccinati
> Semne clinice
> Examene de laborator (confirmarea)
- izolarea virusului pe culturi celulare
- identificarea virusului  prin imunofluorescenţă sau seroneutralizare.
- Examen histopatologic: - care urmăreste evidenţierea incluziilor intranucleare caracteristice în celulele hepatice si splenice.
> Hematologic se constată leucopenie, cresterea timpului de coagulare
> Biochimic: - cresterea activitatii transaminazelor
 
Inscrie-te in TOP !